miercuri, iulie 23, 2008

Nicăieri



Acum mi-ar trebui un bilet către “nicăieri” ,unde nu mă cunoaşte nimeni şi unde se vând acadele cu lapte la colţ de stradă;un tărâm în care acoperişurile caselor sunt făcute din turtă dulce şi unde oamenii nu’s răi.Să prind trenul în ultimul vagon şi soarele să apună fix la destinaţie.Să ajung lângă o pajişte cu maci şi să dau de un puşti blond,cu obrajii rumeniţi de soare ,cu ochi de jad ,care să mă ducă de mână până acasă;casa lui de lângă pădurea cu stejari,cu acoperişul din turtă şi oameni cumsecade.Mama lui să îmi zâmbească de parcă m-ar cunoaşte de o viaţă şi să îmi pună de mâncare, iar tatăl lui să mă întrebe cum de-am ajuns pe meleagurile astea.Eu să vorbesc puţin şi silabisit iar apoi sub pretextul că sunt obosită să mă retrag în camera mea.Cameră cu două ferestre mici îmbrăcate cu două perdele lucrate de mână,îmbibată cu miros de liliac şi cărţi vechi,cu un pat înalt în partea dreaptă şi un dulăpior firav în colţul din stânga.Apoi să mă furişez în camera puştiului şi să îi şoptesc blând un “mulţumesc” fără că să-l trezesc, podeaua fiind veche să scârţâie şi acesta să deschidă ochii pentru a mă cerceta,”nu-i nimic,visezi,şi tot în vis te-am sărutat”.A doua zi să mă plimb cu el şi să îi istorisesc pe larg povestea mea, numărând macii de pe pajişte şi mâncând acadele cu lapte;să vină seara şi să mi se facă dor ,iar el să nu înţeleagă la cine vreau să mă întorc;să încerce să prindă trenul după care voi alerga iar eu să-i zâmbesc placid şi în semn de mulţumire să-i arunc eşarfa mea spălată în lacrimi de copil,apoi să termin ultima acadea cu lapte şi în final să mă trezesc cu un pahar de cola în faţă ,într-un pub de pe Lipscani.

sâmbătă, iulie 12, 2008

4 zile


4 zile fără impulsuri aiurea ,concretizate în telefoane la miezul nopţii,prunci ai unui fiasco al sinapselor, 4 zile în care nu am avut aşa de mult timp să mă gândesc şi 4 zile în care spre fericirea mea am făcut câteva chestiuţe plăcute şi am fost mai atentă în jur.

Am observat ca 66 are staţii scurte, că mai există şi oameni care cred că tramvaiul 16 circulă pe bulevardul Ferdinand şi că la Foişor e piaţa Gemeni şi că de fapt nu urăsc toate literele cuvântului “porno”.

Oamenii încă se mai uită după portocale pe stradă şi nu par a se obişnui cu ideea ,iar unii au impresia că dacă şuşotesc la urechea interlocutorului “uite ce are puştoaica aia în urechi “,urmând ca acesta să-şi întoarcă privirea râzând ,eu n-am să-mi dau seama .

Mai există şi oameni cumsecade care îmi ridică beţişoarele cu fluturaşi(din par) de pe jos şi care nu comentează ostentativ atunci când pe scările de la troleu uit să îmi ridic fusta şi călcând pe ea las la vedere o privelişte nu tocmai decentă.

Există şi cremă de corp cu bumbac şi o zi în care mama nu mă suna decât o singură dată, nopţi în care nu visez acelaşi lucru şi în care pot dormi fără teamă şi o melodie de la sepultura printre cd-urile făcute de unchiul meu pentru tata; de altfel mai există şi nopţi în care vecinii nu aud tastatura şi taximetrişti care nu scot un sunet.


Notă: noul mesaj de stare este : atât de fin încât să tremuri